Gradientul densitãtii spatiului vectorial orientat.
Spatiul vectorial orientat în circuite închise ortogonal este structura stelelor si
planetelor, organizatã de fortele vectoriale de atragere si respingere, cu care
circuitele spatiului vectorial se comprimã reciproc. Aceste structuri sunt
efectele interactiunii proprietãtilor vectoriale numite energie. Prin urmare,
Energia este efectul unei cauze. Nucleul din stele si planete este circuitul
electric, densitatea (intensitatea) imensã a spatului vectorial, orientatat si
comprimat de "circuitul magnetic". Nucleul, circuitul electric, comprimã
circuitul magnetic, numai în secmentul pe care îl înconjoarã, care este numit
ax magnetic, ax vietorial. Fortele de respingere din circuitul magnetic
necompriat, dilatã radial, la distante uriase, densitatea magnetismului,
adica densitatea de orientare a spatiului vectorial. Aceastã densitate, în
crestere exponentialã spre nucleu este gradientul densitãtii spatiului vectorial
orientat în structurile macroscopice, asimetrice. Gradientul soarelui este
extins în plan ecuatorial la 1 - 2 ani lumina. La o raza de 700 000 Km de
nucleu, un strat al densitatii spatiului vectorial, potrivit formãrii structurilor
vectoriale de hidrogen, a devenit fotosferã. In structra hidrogenului, spatiul
vectorial este orientat în circuite închise ortogonal simetrice microscopic,
deoarece fiecare circuit are gradientul lui. Altfel spus, fiecare circuit este
asimetric, având nucleu si gradient si imbinate ortogonal, produce simetria
structurii, asa cun se vede în desen. In aceastã configuratie, nucleele cu
gradientii lor se comprimã reciproc, pânã la un echilibru static, devenind
energie potentialã. Hidrogenul, cu densitatea spatiului maritã este miscat
centripetal de gradient, pânã la densitetea potrivitã, stabilind grosimea stratului
fotosferic. La densitatea potrivitã, orientarea spatului din gradient,
interactioneazã vectorial cu orientarile diferite ale hidrogenului, provocându-i
oscilatii. Oscilatiile scot circuitele din echilibru, un nucleu comprimã pe
celãlalt, îl dilatã simultan cu gradientul lui si circuitele oscileaza între ele,
energia potentiala devine partial cineticã. Dilatarea si contractarea gradientului,
miscã radial si centripetal spectrul densitatii hidrogenului, sursa spectrului de
frecvete, emis omnidirectional. Oscilatiile, energia cineticã, scad densitatea
hidrogenului, fiind deplasat radial, de unde a venit. Dinamica hidrigenului,
compunere/descompunere în limitele unei minime si maxime densitatii a
spatiului vectorial orientat este caracteristica fotosferei si poate fi numitã climã.
Evolutia structurii soarelui, dupã ce fotosfera a format planetele, pe fotosferã
a apãrut cromosfera, care aratã schimbarea climei, scãderea densitatii spatului
din gradient. Schimbarea climei, schimbã culoarea stelelor.
Dar, evidenta schimbãrii climei, o produce evolutia planetelor.
Clima fotosferei pãmântului, dupã ce a format luna, scãzând densitatea
din gradientul pãmântului, cromosfera devine clima lavosferei.
Caracteristica lavosferei este aceeasi cu a fotosferei, doar cã, structurile
dinamicii au devenit elementele chimice. In acest strat, abundenta, densitatea
structurilor vectorial de hidrogen, s-au unit, formând elementele chimice.
Cresterea densitãtii spatiului orientat in elementele chimice, miscã structurile
lor spre centru, la densitatea potrivitã cu a gradientului . Reactiile se repetã
ca si în fotosferã, legaturile hidrogenului din elemente se rup si sunt miscate
radial, de unde au venit. Aceastã dinamicã este activitatea lavei si evolutia
planetei continuã, în loc de "cromosferã", lavosfera, care pluteste pe sfera
întunecatã, devine sursa care compune elementele chimice, formând litosfera.
Litosfera, plutind la rândul ei pe lavosferã si în continuã formare prin
eruptiile vulcanice, produce clima atmosferei, cu dinamica apei.
Dinamica apei, cu ploi si fulgere, au format clima potrivita pentru
aparitia biosferei. Continuarea evolutiei pãmântului este deja istorie.